- 0
Joi, 28 Ianuarie 2010 11:20
Traducătorii adventişti contribuie la succesul misiunii bisericii.
de Marcos Paseggi
La început, propoziţia nu părea să pună prea mari probleme: „Jesus is the greatest magnet” [Isus este cel mai mare magnet], suna în engleză. Ştiam toate cuvintele şi ştiam şi cum să le exprim în spaniolă: Jesús es el más grande imán, am scris pe laptopul meu. Apoi am fost străfulgerat de un gând: în spaniolă, imán înseamnă şi „magnet”, şi „imam” – conducătorul ritualului de rugăciune islamic. Cu tot respectul pentru această ocupaţie religioasă, în mod special, şi pentru musulmani, în general, mi-am dat seama imediat că o propoziţie ca aceasta nu putea fi înţeleasă în context. Simţindu-mă umilit în privinţa capacităţilor mele de traducător, am marcat cu galben propoziţia şi am mers mai departe, sperând ca, în final, să-mi vină în minte o variantă mai acceptabilă.
Neobservaţi şi, de cele mai multe ori, subestimaţi, traducătorii adventişti îndeplinesc un rol vital în îndeplinirea misiunii încredinţate de Domnul Isus, aceea de a duce Evanghelia „la fiecare neam, seminţie, limbă şi popor” (Apoc./Revelaţia 14:6). În timp ce doar câţiva sunt profesionişti, majoritatea sunt voluntari care – deseori ca un al doilea loc de muncă sau chiar pe gratis – dau curs pasiunii de a transmite mesajul Evangheliei în limbi ce pot fi înţelese de diferite grupuri de pe glob. Pe măsură ce Biserica Adventistă avansează în secolul XXI, e greu de ştiut exact cât de multe persoane – în afară ce cele angajate de editurile bisericii – lucrează pentru traducerea diferitelor proiecte pentru biserică, într-o formă mai mult sau mai puţin oficială de angajare. Totuşi, traducătorii au făcut parte încă de la începuturile bisericii din demersul adventist de publicare de materiale.
Primii traducători adventişti
Fondatorii bisericii au înţeles într-un timp foarte scurt rolul traducătorilor în transmiterea cât mai departe a mesajului Evangheliei. În anii 1870, James White, care era conştient de importanţa răspândirii Evangheliei în ţările îndepărtate, a folosit câţiva traducători deja angajaţi la Review and Herald, pentru a preda limbi străine la Colegiul Battle Creek, în speranţa de a pregăti mai mulţi tineri pentru lucrarea de scriere şi publicare. Desigur, aşa cum se întâmplă în cazul celor care nu cunosc decât o singură limbă, White a subestimat timpul şi eforturile necesare pentru stăpânirea unei a doua limbi, astfel că respectivele cursuri au eşuat.1 Deşi Ellen White scrisese deja în favoarea pregătirii tinerilor pentru arta traducerii, asemenea soţului ei, ea nu a reuşit să înţeleagă pe deplin cât de dificil era pentru un vorbitor de limbă engleză să redea materialele bisericii în alte limbi, la un nivel profesional suficient de ridicat pentru a fi publicate.2
O mare victorie a fost repurtată în anul 1974, când John Andrews a mers în Elveţia ca primul misionar oficial din partea bisericii. Andrews, care ştia limbile ebraică, greacă şi latină, s-a devotat învăţării francezei şi germanei. Neobosit, şi-a însuşit gramatica limbii franceze la un nivel care i-a permis, într-un final, să decidă dacă articolele din Les Signes des Temps (Semnele timpului) erau bune pentru tipar. De asemenea, a tradus articole din engleză în franceză, deşi pentru corectură recurgea de cele mai multe ori la vorbitori nativi de limbă franceză.3
Odată cu trecerea anilor, Ellen White a înţeles mai bine ce presupune o traducere. Ea a menţionat două calităţi caracteristice necesare traducătorilor bisericii: să fie „pregătiţi” şi să aibă „frică de Dumnezeu”.4 În acelaşi timp, ea a recunoscut că pentru a traduce la un nivel corespunzător publicării, traducătorii care nu vorbesc limba engleză nativ trebuie să înveţe să publice lucrări în propriile limbi şi apoi să redea lucrările ei în limbile respective.5 Afirmaţia ei de atunci încă reprezintă cel mai bun principiu urmărit în domeniul traducerilor.
Fără îndoială că timpul petrecut de Ellen White în Europa a fost o experienţă decisivă pentru ea. Când a ajuns la Basel, a descoperit că există un interes crescut pentru traducerea în limbile franceză şi germană a cărţii Tragedia veacurilor. Se făcuseră două încercări de traducere în limba franceză şi două în germană de către diferiţi binevoitori, totuşi, aşa cum afirma Willie White, „era greu de găsit mai mult de două persoane care să spună cuvinte favorabile în privinţa oricăreia dintre traduceri”. 6 Principalele două probleme erau figurile de stil folosite de Ellen White, care, „în unele cazuri, erau doar parţial înţelese de traducători, iar... în situaţia în care erau înţelese, traducătorii nu cunoşteau suficient de bine terminologia religioasă a propriei limbi pentru a realiza o traducere corectă”. 7 Cum s-a rezolvat această problemă? Ei bine, Ellen White, traducătorii, redactorii şi corectorii au început să se întâlnească în fiecare zi pentru a citi şi discuta câte un capitol, pentru a se asigura, aşa cum afirmă Willie White însuşi, „că traducătorii prind spiritul lucrării şi traduc mai bine”. 8 Aceasta a fost, din câte se cunoaşte, prima echipă adventistă de traducători.9
În prezent, şi datorită internetului, traducătorii nu trebuie să lucreze într-un anume loc, la un anumit moment. De fapt, ei pot lucra oriunde, oricând, putând foarte uşor să colaboreze cu restul echipei – aşa cum a fost cea de la Basel, acum multă vreme în urmă –, de data aceasta folosind cyberspaţiul ca birou. Dificultăţile inerente limbii rămân, totuşi, aceleaşi.
Toate într-o singură zi de muncă
Traducătorii se confruntă frecvent cu probleme neînţelese prea bine de alţii. De cele mai multe ori, oamenii consideră că automat o persoană care cunoaşte cât de cât două limbi poate să lucreze ca traducător. Dar, în realitate, lucrurile nu stau chiar aşa. De fapt, traducerea înseamnă mult mai mult decât transpunerea într-o altă limbă a unor cuvinte sau propoziţii.
În primul rând, fiecare limbă este o lume în sine, implicând propriile reguli gramaticale şi un sistem particular de punctuaţie, grafie şi semantică. În cele mai multe cazuri, nu există un echivalent perfect al unei construcţii literare în limba-ţintă [limba în care se traduce – n.tr.]. Traducerea presupune găsirea unei „echivalenţe dinamice”, în care sensul original este în aceeaşi măsură păstrat, dar şi „re-creat”, într-o nouă formulare care comunică ce a vrut să transmită originalul. Acest lucru înseamnă, de multe ori, schimbarea ordinii cuvintelor, a structurii propoziţiei sau a frazei sau chiar renunţarea la prima sau a doua variantă tradusă şi rescrierea întregului pasaj. Traducătorul are nevoie să stăpânească limba-ţintă în aşa măsură încât să poată recurge la expresii idiomatice, figuri de stil şi metafore.
În fine, în fiecare limbă există anumiţi termeni intraductibili şi elemente specifice culturale care trebuie, într-un anumit fel, explicate sau „interpretate” pentru a fi percepute corect de către publicul-ţintă. Iată cum exprimă Lars Hoem, traducător norvegian din limba engleză, pentru editura adventistă norvegiană: „Dacă un american oarecare citeşte expresia: ’a fi îmbrăcat ca Don King’, e foarte posibil să înţeleagă faptul că te referi la un bine-cunoscut impresar de box căruia îi plac hainele elegante, în timp ce un norvegian oarecare pur şi simplu nu pricepe sensul. Pe de altă parte, pentru cititorii norvegieni, termenul kollenbrølet este imediat recunoscut ca fiind strigătul publicului atunci când primul schior de fond apare la câteva sute de metri de linia de sosire. Acest cuvânt poate părea de neînţeles pentru cititorii dintr-o altă cultură.”10
În ceea ce priveşte conceptele biblice, dificultatea este similară. Din nou, Noem oferă un bun exemplu: „Cum ai explica ideea de ’miel al lui Dumnezeu’ unui inuit, care n-a văzut niciodată în viaţa lui un miel? Care este cel mai bun echivalent pentru conceptul de inocenţă, în mintea unui inuit? Poate un pui de focă?”
În ciuda tuturor acestor bariere de ordin lingvistic şi cultural, adventiştii interesaţi de limbile străine şi de comunicarea scrisă pot cu greu găsi o ocupaţie mai bună decât aceea de a-şi folosi capacităţile în arta şi măiestria traducerii şi, mai mult, a face acest lucru având convingerea contribuţiei la progresul misiunii bisericii, nu doar prin răspândirea Evangheliei, ci şi prin întărirea credincioşilor mai vechi sau mai noi. Monique Lemay, un traducător de limbă franceză care locuieşte în Quebec, Canada, afirmă: „Ceea ce îmi place mie la traducere este rigoarea, precizia şi preocuparea pentru detalii, care sunt de o importanţă capitală pentru produsul finit. E inutil să afirm că faptul de a traduce pentru biserică mi-a adus minunate binecuvântări spirituale. [...] Cred sincer că traducerea de cărţi şi reviste pentru credincioşii de limbă franceză de peste tot din lume este, cu adevărat, o misiune.”11
Traducerea Cuvântului
De la John Wycliffe la Martin Luther şi Casiodoro de Reina, cunoscătorii Bibliei care au avut cunoştinţe lingvistice au încercat, de-a lungul secolelor, să aducă Scriptura mai aproape de urechile şi inimile oamenilor de rând, punându-le la dispoziţie traduceri în limba lor maternă.
În epoca modernă, specialiştii adventişti ai Bibliei au contribuit, de asemenea, la apariţia de noi versiuni ale Bibliei, având drept obiectiv ducerea mesajului Cuvântului lui Dumnezeu la noua generaţie. Asemenea demersuri presupun nu numai o cunoaştere aprofundată a limbilor în care a fost scrisă Biblia, dar şi capacitatea de a fi fidel, dar creativ, precum şi dispoziţia de a lucra, pe perioade lungi de timp, în echipe de specialişti aparţinând diferitelor grupări religioase.
Unul dintre aceşti specialişti este Victor Armenteros, un lingvist adventist din Spania, care a lucrat timp de câţiva ani în comitetul editorial care a publicat recent Biblia Traducción Interconfesional, o versiune contemporană şi interconfesională a Bibliei. Amintindu-şi de această experienţă, pe care o descrie ca fiind „uimitoare”, Armenteros afirmă: „La început, am fost destul de rezervat în privinţa participării la o activitate care părea oarecum ecumenică. Apoi am înţeles că ’interconfesional’ nu înseamnă ’ecumenic’, ci înseamnă a fi în stare să lucrăm şi să colaborăm, a scoate la lumină şi a le atribui un sens contemporan comorilor revelate şi ascunse ale Cuvântului lui Dumnezeu.” Apoi, trage şi concluzia: „Am învăţat că, în orice format, Cuvântul lui Dumnezeu este viu, şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest lucru.”12
Un alt tânăr specialist care a lucrat la traducerea Bibliei este Laurenţiu Ionescu, din România, care a făcut parte din echipa care a pregătit o versiune interconfesională modernă a Noului Testament în limba română. Deşi admite că diferenţele de doctrină generau uneori „ore întregi de discuţii doar pe un singur cuvânt sau pe o prepoziţie”, şi el recunoaşte că a fost o experienţă decisivă, care i-a oferit surprize plăcute. De exemplu, discutând ce cuvânt să folosească pentru odihna din Şabbat (ca în multe alte limbi, în limba română nu există decât două variante: un cuvânt care exprimă ideea de zi oarecare de odihnă şi un altul, specific, pentru ziua a şaptea din săptămână), Ionescu a fost uimit când traducătorii catolici, dar nu numai, l-au susţinut pentru folosirea termenului românesc ce exprimă precis a şaptea zi din săptămână.13
De aici, încotro?
Pretutindeni în lume, traducătorii din afara sistemului bisericii ating noi culmi de profesionalism. Totuşi, în cadrul Bisericii Adventiste, traducătorii sunt mai mult artizani, decât profesionişti. Majoritatea au ajuns să se ocupe de traduceri printr-un concurs neobişnuit de împrejurări şi, de obicei, sunt autodidacţi, nefiind întotdeauna sprijiniţi de un proces corespunzător de redactare şi corectare. Svetlana Kruşenytska, o traducătoare adventistă din Ucraina, pare să fie în asentimentul tuturor atunci când afirmă: „Aş vrea ca munca noastră să fie mai apreciată.”14
Uneori plătiţi sub preţul pieţei, traducătorii adventişti se luptă adeseori în ceea ce priveşte munca lor cu ignoranţa atât a propriilor şefi, cât şi a colegilor, dar şi cu faptul că sunt neglijaţi de instituţiile bisericii. Uneori, evenimente organizate de biserică ce au bugete de cinci cifre nu iau în calcul costurile de traducere. Prin urmare, nu numai o dată organizatorii sunt obligaţi să recurgă la voluntari, cărora deseori le lipsesc competenţa şi cunoştinţele pentru o asemenea activitate, în timp ce traducătorii trebuie să muncească ore în plus pentru a realiza bine un lucru. Ellen White a înţeles foarte bine această problemă atunci când, pledând pentru echilibru în munca traducătorilor, scria: „Lucrarea noastră este mult mai importantă decât pare şi are nevoie de mult mai multă atenţie. Traducătorii ar trebui să aibă mai puţine ore devotate muncii intelectuale intense, în caz contrar, creierul oboseşte prea mult şi odată slăbită forţa de pătrundere, munca realizată este imperfectă.”15
Totuşi, lucrurile se schimbă. Traducătorii adventişti sunt din ce în ce mai conştienţi că şi o activitate solitară, cum e tradusul, cere un efort de echipă. Conducătorii bisericii încep să înţeleagă, de asemenea, că pentru a îndeplini misiunea încredinţată de Dumnezeu e nevoie să se accepte că poate cea mai bună investiţie este sprijinirea din ce în ce mai mult a celor care fac posibilă transmiterea Evangheliei.
Nu mai ştiu ce-am făcut, până la urmă, cu problema de traducere: „Isus-magnet-imam”. E posibil să fi recurs la echivalentul spaniol al unei propoziţii de genul: „Isus reprezintă cea mai mare forţă de atracţie a lumii.” Însă ceea ce ştiu sigur este că o asemenea propoziţie merită şi trebuie citită şi înţeleasă de fiecare fiinţă umană de pe pământ. Pentru că, indiferent de limbă, Isus este, realmente, cea mai mare forţă de atracţie a acestei lumi. Şi dacă misiunea bisericii este aceea de a duce mesajul la fiecare seminţie şi popor, atunci probabil că nu există o cale mai bună de realizare decât recurgerea la traducători consacraţi, care sunt la fel de dedicaţi proclamării vieţii lui Isus cum sunt cei care Îl prezintă în limbile lor materne, până la marginile pământului.
sursa: Adventistworld.org
De pe blog
Ultimele articole
Surse de Inspiratie
nsp_99.png)
